joi, 29 octombrie 2009

Hai la vot…



ElZap


Pe vremuri se auzea prin târgurile ţării îndemnul proletar-stahanovist de a merge toată suflarea la vot, însoţit de cel mai convingător şi mai lacrimogen exemplu personal:

"Mi-am luat mama de mâna şi i-am spus: Hai la vot, că nu mai pot."

Acum stau şi eu, precum cetăţeanul turmentat al lui Caragiale şi mă întreb prostit:

eu de ce să votez?

… să votez pentru o politică de alcov şi de cârciumă? Să votez pentru ca matale să mă scuteşti pe mine, cetăţeanul care te va vota, de a te însoţi la crâşmă? În locul meu, se va sacrifica un cioban, care îşi va îndemna creştineşte turma, de la volanul maşinii sale de multe sute de mii de euro, care va fi reparată cu ranga în văzul televiziunilor. Spre dimineaţă, tu cel pe care l-am votat, vei pleca spre casă pe patru roţi şi tot pe atâtea cărări.

… să votez pentru ca tu să-ţi poţi trimite progenitura, cu demi-şcoală, fără gramatică şi fără bun-simţ ca să se flendurească pe uliţele capitalei Uniunii, precum caprele din turma lui Kaldi?

… să votez pentru ca tu să poţi angaja pentru ea o companie de dădace, gata să o oprească atunci când e gata-gata să dea-n gropi? Başca jurnaliştii specializaţi în coafura părului fără cap şi a capului fără minte.

… să votez pentru a face drumuri care sunt mai infinite şi mai răsucite decât celebra bandă a lui Möbius, pe care atunci când pleci cu capu-n sus ajungi cu urechile-n jos? Să votez pentru banii care se preling pe aceste drumuri copiate după celebrul matematician, pe care voi aruncaţi banii ce se preling în buzunarele cui trebuie şi de acolo burduşesc buzunarele voastre?

… să votez pentru a prinde terorişti nedovediţi, dar condamnaţi, care însă ne scapă printre degete, ca într-un joc de-a hoţii şi vardiştii, jucat de procurori şi judecători legaţi la ochi? În jocul acesta de-a baba oarba nu se mai ştie cine pe cine aleargă, şi mai ales nu se ştie de ce se aleargă şi ce iese din alergătura asta, iar când jocul se termină şi toată lumea se îmbrăţişează, noi rămânem cu buzele umflate ca la un teatru absurd, jucat de nişte actori clauni.

… să votez pentru ca matale să-mi poţi adresa îndemnul de a trăi bine? Asta numai dacă voi avea norocul să supravieţuiesc, lucru la fel de improbabil precum inventarea năucitorului perpetuum mobile. Dacă pe-aici bântuia ciuma lui Caragea, mai trăgeam ceva speranţă.

… să votez pentru ca să pot fi disponibilizat atunci când unul sau altul din locotenenţii tăi s-a sculat cu faţa la pernă, deşi e la mintea cocoşului că cei ce ar trebui disponibilizaţi, sunt tocmai ei, în cap cu matale? Oricum, se vede de a o poştă, că prezenţa voastră la cârma ţării este tot atât de folositoare precum o sticlă de Carmol la piciorul metalic al celui prigonit, sau ca televizorul color pentru un orb din naştere. De aproape două decenii, faceţi guverne în cel mai pur stil dadaist, extrăgând denumiri fantomă dintr-o urnă fuzinală, după o noapte de beţie.

… să votez pentru ca tu să mă poţi vinde oricărui handicapat îşi abate paşii pe aici, mai ceva decât o făceau căpeteniile africane din filmul Rădăcini?

… să votez pentru ca să se construiască noi puşcării de lux?

Ultima ipoteză m-ar putea clinti din casă.

Cu condiţia de a şti cine va locui în ele.

marți, 27 octombrie 2009

Hăitaşul

ElZap


Pe acest tip de individ l-am cunoscut pe când eram de-o şchioapă. Era ţăranul cuminte, hăituitul şi el de către mai marii locului şi al anilor ‘50, chemat să gonească vânatul în bătaia puştii pentru vătafii roşii ai acestei ţări. Roşii şi vorbind o română stricată, cu accente ruseşti şi internaţionaliste.

Deh, boierii acelor vremuri simţeau din când în când plăcerea de a-şi adăpa nările cu miros de sânge. Ăia nu vânau de foame, ca personajul lui Labiş. Ăia erau ghiftuiţii unei epoci chinuită de foame.

Şi cum mirosul de sânge îţi dă curaj, iar unele forme aberante ale curajului refac şi multiplică până la paroxism pofta de sânge, Hăitaşul Şef, Marea Căpetenie peste oastea de gonaci, nu se mulţumea să-şi arate dibăcia lovind nişte şoldani, s-a trecut la un vânat mai special.

Vânatul acela, purta acum un nume mai dichisit. El era numit cu un cuvânt defectiv de singular, încărcat cu un dispreţ sovietic: burgheji. Trebuiau şi ei să poarte un nume, n’aşa? Nimeni nu ştia cine trebuie să facă parte din categoria asta de vânat şi cine nu. Hotărârile se luau la centru, după nişte reguli numai de unii ştiute. Pentru acest soi de vânat, Hăitaşul Şef nu mai apela la ţăranii cu haine zdrenţuite ci la nişte bagabonţi îmbrăcaţi în haine de piele. Parcă-i aud şi acum cum alergau vânatul pe uliţele satelor, cu răcnete împachetate sub formă de slogane de genul:



„Ana, Luca şi cu Dej bagă spaima în burgheji”.



Pe urmă au venit vremuri în care o linişte ciudată s-a lăsat peste sate. Nimeni nu se mai lega de burghejii ăia născociţi. Pasămite s-a observat că cei ce ţineau pe atunci hăţurile acestei ţări, erau prea beţi când luau hotărârile importante şi îi făcuseră burgheji de-a valma pe toţi preoţii, învăţătorii, cârciumarii, medicii, ofiţerii ţării. Fără dovezi, fără procese, fără legi.

Mă gândeam că vremurile alea n-o să fie reînviate niciodată.

E o vorbă, ce ne spune că iarba rea nu piere şi odată cu ea nu pier nici năravurile de om prost.

Astea fiind spuse, arunc ochii pe fereastră şi văd pe stradă o lozincă, scuipată pe pânză cu o ură maronie.




Aşadar, spiritul Hăitaşului Şef n-a murit. El trăieşte ascuns ca un vierme în mintea şi cugetul urmaşilor Lui. Ar fi trebuit să mă umplu de groază.

Începe din nou vânătoarea?

Fără procese?

Fără dovezi ale unei vinovăţii?

Fără argumente?























Caut să găsesc o replică, şi-mi trece prin minte una.


Fiecare pasăre pre limba ei piere.


Amin!

duminică, 25 octombrie 2009

Dumneata…

ElZap


… fă un drum până la cea mai apropiată puşcărie şi priveşte în ochii celui mai nemernic dintre hoţii care a fost azvârlit dincolo de gratii pe o saltea jegoasă. S-ar putea să citeşti pe faţa lui reproşul, că acolo unde el a eşuat la primul pas, în această economie de piaţă, tu ai fost pe deplin norocos. Dacă asta nu-ţi spune nimic, vino şi cere-mi votul.

… du-te în una din puţinele şcoli în care se mai învaţă carte şi intră-n vorbă cu echipa aceea de olimpici, care singură valorează mai mult decât jumătate din mulţimea de elevi ce-şi trag cu greu sufletul prin şcoală. Fiecare din copiii ăştia a citit mai mult decât toate progeniturile cu care şi-a pierdut vremea până la terminarea facultăţii beizadeaua ta. Niciunul din aceşti copii nu speră, şi poate nici nu-şi doreşte, să aibă în viaţă un drum atât de neted, cum are odrasla ta. Nici măcar nu visează să ajungă acolo unde tu ai propulsat-o cu maximă nesimţire, ajutat de un cor de preotese ale templului şi cu mulţimea de deontologi loviţi de orbul găinilor. Aceşti copii se mulţumesc să te poată privi cu un zâmbet plin de profund dispreţ. Pe tine şi pe vlăstarul tău leneş şi prost. Chiar dacă nu vei îndrăzni să-mi mai ceri votul meu, te vei gândi poate la copiii ăştia umiliţi de dictatura tupeului şi a nesimţirii fără limite.

… cheamă-i la tine pe toţi acei judecători, la care s-a trimis vorbă să fie lăsaţi în libertate criminali dovediţi, şpăgari, escroci şi alţi indivizi din fauna asta toxică, ce fac aerul acestei ţări irespirabil. Întreabă-i pe oamenii ăştia în robă, cum au fost scăpaţi fierarii veseli „Železárny Veselí” care i-au făcut de petrecanie compatriotului tău Virgil Săhleanu şi de ce au hotărât ei ca să strămute procesul taman la Satu Mare, adică la un pas de locul pe unde au fost scăpaţi? Nu uita să-i întrebi despre sirianul Omar Hayssam, cel scăpat de ei printre degete, de parcă ar fi fost clauni la circ şi nu oameni ai justiţiei. După ce vei fi stat un ceas de vorbă cu ei, mai întreabă-te dacă ai dreptul să-mi vorbeşti despre ţepe în Piaţa Victoriei, despre corupţie, şi despre alte subiecte din panoplia demagogiei.

…înainte de a-ţi începe lunga serie de poveşti, cu care speri să mă ameţeşti, povestindu-mi ce mult bine eşti tu pregătit să faci acestui popor, ce-ţi este veşnic nerecunoscător, întrebă-te ce ai făcut pentru el în anii în care el ţi-a dat hăţurile acestei ţări în mână. Nu uita să-ţi aminteşti de toţi miniştrii vrednici de un rol în filmul Cascadorii Râsului, care au ajuns să-şi împartă ei între ei şi apropiaţilor lor, niscaiva bani care nu erau luaţi cu împrumut de la tăticii sau mămicile lor, ci erau smulşi cu japca de la poporul ce este chemat să te aleagă. Frate, frate dar brânza-i pe bani, şi nici banii nu erau ai voştri, nici brânza n-a fost făcută din laptele muls de la vaca pe care aţi adus-o de acasă. Ce-ar fi, de pildă, să lăsăm o vreme alegerile şi să te apuci să baţi nişte pari, acolo unde singur ne povesteai că le e locul, să-ţi aduni dregătorii şi să-i pofteşti să şază cuminţi în partea lor ascuţită. Nu de alta, dar din lipsă de pari ascuţiţi, lor li s-a lăţit fundul peste măsură, iar ţara este confundată cu fotoliul în care ei au dreptul să-şi hodinească şezutul.

Iar dacă tot o ţinem ca Gaia Maţu că vrem să fim preşedinţi de ţară, de ce nu ne-am aminti de vorbele lui Napoleon ce spunea că fiecare soldat poartă în raniţă bastonul de mareşal?

Poate, de când ne-am procopsit cu un croitor pe măsură, am putea răscroi şi vorba asta, pe măsura vremurilor pe care le trăim.

Bunăoară, am putea adăuga în garderoba preşedintelui şi un sacou în dungi verticale. Nu se ştie niciodată când e nevoie de el.

joi, 22 octombrie 2009

Lehamite în Olimp

ElZap


De atâtea ori mi-am dorit să ajung în Olimpul în care zeii îşi beau ambrozia, spre a se îmbăta cu nemurirea.





Ştiam că drumul până la tine, Mărite Zeus l-ai presărat cu oprelişti, ca nu cumva muritorii de rând să te poată măsura de aproape cu privirea lor veşnic în căutare de semne ale stingerii.






M-a cutremurat gândul când la capătul drumului, la doar un pas de tine, am dat peste semne ale unui început de pustiu, unde până şi falnicii copaci dau semne de îmbătrânire.





Nu credeam însă că voi sta atât de aproape de tine, încât să pot să-i dau un bobârnac unui rest de şuviţă, din coama odată mobilă ce se bălăbănea rebelă pe chelia ta.

Mă aşteptam să văd la tine, acea măreţie a nemuririi.

Iartă-mă însă Mărite Zeus, dar nu am putut să te privesc altfel ‚ decât ca pe un cărăbuş insignifiant ce-şi aşteaptă locul în insectarul istorie. Rictusul feţei, forţa un zâmbet de iască, care se scremea să producă ilaritate, debitând texte. în care până şi slovele sunt atât de cunoscute, încât şi-au tocit formele lor îmbârligate, de urechile celor care le mai ascultă.

Pe zi ce trece eşti din ce în ce mai mărunt. Aşezat la masă între doi zei, păreai un biet pigmeu între nişte titani, un zelot răstignit în batjocură între umerele lor. Ameninţările tale de a-i exila în Tartar, le aprindeau în priviri un licăr ce dispreţ. Te priveam cu atenţie şi îmi aminteam de perele acelea zemoase, ce devin din ce în ce mai mici şi mai zbârcite, pe măsură ce se apropie de statutul lor de pere afumate.

Până şi claunilor tăi, chemaţi anume pentru a râde de glumiţele tale, li se schimonoseşte pe buze rânjetul acela plătit. Se vede treaba, că ei şi vor schimba locul, de îndată ce corăbiile în care tu ai plămădit năluciri cu sirene blonde, se vor scufunda.

Sunt sigur că atunci, sirenele îţi vor întoarce spatele, înotând spre alte tărâmuri, lăsând să se vadă acea lume pe care veşnic ai lăsat-o în coadă de peşte.


duminică, 18 octombrie 2009

Dolarul care mi-a lipsit

ElZap

Dacă aş fi avut un singur dolar la timpul potrivit…

Aşa sunt eu, visător… Visător, naiv, idealist şi pe deasupra fraier până în măduva oaselor. Cu naivitatea asta o să mor.

O să mor cinstit, sărac şi fraier. Cam cum mor toţi românii, şi nu mai ei. Cam aşa mor cea mai mare parte a locuitorilor celei de-a treia planete, dacă începem numărătoarea de la Soare. Dacă începem numărătoarea cu Mercur, vreau să zic, adică cu planeta aceea cu nume de zeu, mare meşter în ale comerţului şi în ale negustoriei.

Da’, ştiu că s-a învârtit aceste Mercur. De când îl cunoaşte Terra, mereu l-a văzut învârtindu-se. În jurul Soarelui, desigur, că el a intuit că acesta este locul cel mai călduţ din sistem. Veşnic cea de-a treia sora din sistem îl privea cu invidie, şi dorea să prindă clipa când îl va vedea cum se arde. Încă nu i-a sunat ceasul.

Şi negustorul Mercur s-a învârtit. Veşnic pe lângă Zeus şi niciodată fără folos. Se învârt şi omonimii lui de pe Terra. Unii zic că ăştia ar fi nişte negustori cinstiţi. A ieşit şi o vorbă, pe-aici pe la noi. Cică hoţul neprins e negustor cinstit. Treaba asta e doar pe jumătate dovedită. Dacă eşti un hoţ mic, un găinar acolo, un hoţ de buzunare, unul din aia de furau trei ştiuleţi de la CAP nu ai nicio şansă să ajungi negustor cinstit. Până să ajungi, te ajung ei pe tine.

Ca să ajungi negustor cinstit, via hoţie, trebuie să furi nene. Nu furi numai pentru tine. Furi şi pentru miliţian, şi pentru procuror şi pentru avocat, şi pentru judecător. Sistemul trebuie să funcţioneze. Ca să funcţioneze trebuie uns.

Iar m-am îndepărtat de subiect. Parcă n-aş locui pe Terra. Cei de pe Terra măcar păstrează o distanţă quasi-constantă faţă de Soare. Eu parcă aş locui pe o cometă. Una din aia de-l speria pe Topârceanu. Măcar aia a vrut să facă un mariaj cu bietul nostru glob de lut. N-a ţinut. Prea era murdar. Era atunci, cum e şi azi.

Deci, dacă aş fi avut…

Dacă aş fi avut un singur dolar…
Poate mi-aş fi cumpărat un bampor. Un bampor şi un bomfaier. Tot rimează cu fraier. Acum aveam o avere. Cu mânuţele astea l-aş fi făcut bucăţele, bucăţele. L-aş fi vândut ca fier vechi. În fiecare zi aş fi vândut câteva chintale de fier vechi. La cât e preţul fierului vechi, om mă făceam.

Poate nu-l vindeam chiar pe tot ca fier vechi. Puteam să-l vând şi ca fier nou. Poate cădeam la o înţelegere cinstită, negustorească cu KLAVENESS CHARTERING OSLO. Parcă alţii cum au căzut? Au căzut la înţelegere, că de căzut sunt slabe speranţe să mai cadă. La cât fier nou s-a valorificat mici nu-i de mirare.

Mă opream la un singur bampor. Oare puteam să mă opresc? Grea întrebare. Nici aia cu „a fi sau a nu fi” a lui Hamlet nu-i mai grea. Unii zic că prinţul Danemarcei, ar fi trebuit să înceapă cu „a lua sau a nu lua”.



Eu zic însă că cea mai grea întrebare e aia cu „a te opri sau a nu te opri”. Cum să te mai opreşti dacă te vede toată lumea? Şi-apoi, ochii văd inima cere. Cere inima, cere partidul, cere procuratura, cer toţi. În aste condiţii cum să te mai opreşti.

Şi dacă tot nu poţi să te opreşti, ajungi la apa Sâmbetei. Pe apa asta s-au dus toate. Spurcată apă. Păcat că are un nume aşa de luminos. Nume de sărbătoare, ar zice cei ce ştiu de ce. Pe vremuri, la unele popoare Sâmbăta era numele singurei zile care avea nume. Celelalte erau prea sărace ca să-şi permită luxul.

Mda. Şi uite unde vroiam să ajung.



Pe astea le-am găsit pe YouTube. Celelalte nu se ştie unde sunt.

Noroc că nimeni nu întreabă de ele.
De ce-ar întreba? Ca să fie la rândul lor întrebaţi?
Eu? Eu nu întreb. Eu bombănesc.

La fel cum bombăniţi toţi. Mă rog, aproape toţi.
Cei ce nu bombăne, sper să nu citească ce-am scris.

Noapte bună!
Şi mâine e o zi!

Boieri, cenzuratu-m-a cucoana

ElZap

Ca tot românul curios, dau şi eu o raită prin blogosferă, ca să văd ce se mai întâmplă cu miniştrii şi prim-miniştrii ăştia care se schimbă pe la noi, precum se schimbă garda pe la Palatul Buckingham.




Văd eu pe blogul unei distinse doamne, cum că pe noul nostru prim-ministru l-ar chema Lucian. Lucian Croitoru, ca să nu apară cumva confuzii. Nu-i mai puţin adevărat că treaba asta o ştiam ceva mai dinainte, cum de altfel ştia toată suflarea românească.

Până aici nimic deosebit, exceptând poate asemănarea frapantă a domnului în cauză cu Principele Duda.
















Şi nici asta n-ar fi o mare nenorocire, dacă nu m-ar fi dus paşii prin ţinutul Europeea, unde o tânără şi cunoscută scriitoare, Loredana Cristea, tocmai dedicase Alteţei Sale nişte versuri cu multă sare şi piper.

Cam pe-aici:

http://www.europeea.ro/atelierliterar/index.php?afiseaza_articol_nelogat=34290


Astea întâmplându-se, mă pune necuratul să postez opinia mea legată de asemănarea celor doi bărbaţi, pe forumul distinsei jurnaliste, bănuind că nu se va supăra foc pe mine. Ca să nu existe bănuieli asupra versurilor împricinate, o să-mi permit să le reproduc aici.

„Eu împotrivă-ţi sire, mă jur, n-am nici un dinte
Am o nedumerire de la pământ la cer;
Cum poţi să sari din rolul Tartuffe de Moliere
În cel de prinţ şi prinţul să-l dai pe preşedinte?”

Atâta mi-a lipsit, că doamna la care tot încerc să fac aluzie, mă vâră în debaraua forumului domniei sale. Cu versuri cu tot, deşi bag eu seama că mai mult versurile au deranjat contextul.

Nefiind eu obişnuit a sta prin debarale de cucoane, îmi permit să dau in extenso, ceea ce n-am îndrăznit să dau pe blogul distinsei jurnaliste. N-am îndrăznit de teama de a nu tulbura atmosfera de total consens ce domneşte pe respectivul blog. Aici nici musca nu îndrăzneşte a bâzâi fără aprobare scrisă şi ştampilată.

Aşadar, poftiţi blogu-vă! Poftiţi şi cârcotiţi!

Superba poezie scrisă de Loredana o dau acum mai jos, tale-quale:

„Ce tânăr eşti alteţă, ca vinul stat din fiert
Şi dinţii precum neaua sau brânza bivoliţei
Cum de-ţi veni în mine pe malul Dâmboviţei
Să vii la circ de parcă te-ai duce la concert

Milităros şi suplu cu grad de colonel
Vezi, la vreo paţachină să nu-ţi închini floreta
Şi să te mazilească prinţesa Margareta
La Teatru Mic în rolul de june infidel

Suav şi dulce-n vorbă cu degete subţiri
La dame-un pic mai coapte se ştie că-ai lipici
Doar când apari, alteţă, dai moarte-n bibilici
Dovadă? Vezi prea bine că muza mi-o inspiri

Ştii, locu-ţi serenissim , mai mult decorativ
E-acela de prinţ nobil nu fante cu ambiţii
Care ciordeşte, minte sau face exhibiţii...
Cu-aşa agilitate de juri că e sportiv

Eu împotrivă-ţi sire, mă jur, n-am nici un dinte
Am o nedumerire de la pământ la cer;
Cum poţi să sari din rolul Tartuffe de Moliere
În cel de prinţ şi prinţul să-l dai pe preşedinte?”

Şi ca să fie tacâmul complet, adaug aici şi un filmuleţ, ca să nu se plictisească lumea.






Acum ştiu că s-au dus invitaţiile pe care tocmai le pregătiseră casele regale pentru mine.

S-a dus şi mămăliguţa cu brânză regală, sau ciorba cu borş princiar.

S-au dus aste bunătăţi, dar cel puţin ştiu că n-o să-mi cânte nimeni sub balcon serenade de genul:

„Minciuna stă cu regele la masă...
Doar asta-i cam de multişor poveste:
De când sunt regi, de când minciună este,
Duc laolaltă cea mai bună casă.”

Nu-mi cântă mie, dar eu tot nu m-am putut abţine a face o cântare. Inutil să spun că aş putea reveni cu completări.

vineri, 16 octombrie 2009

joi, 15 octombrie 2009

Suferinţele primarului Werner

ElZap

Primarul Klaus Werner Iohannis este cel pe care-l compătimesc aici. Pe Werther l-a compătimit Goethe.

Acum, de ce l-aş compătimi pe bietul primar, că doar n-a păţit ceva ce nu s-a mai întâmplat şi altor oameni mari? Bunăoară, a mai păţit-o Petrică zis şi Roman, ba chiar şi Victoraş Ciorbea. Fiecare în felul lui, la momentul la care Dracul şi-a băgat coada.

Îl compătimesc pentru că nimeni până acum nu a băgat de seamă câte de valoros era Werner, sau ca să fiu corect, l-au băgat în seamă ca o soluţie colaterală, niciodată finalizată.

Bunăoară, ceva mai demult era cât pe-aici să fie numit ministru al învăţământului. N-a fost să fie. A fost doar o intenţie. El n-a ajuns ministru al învăţământului, pentru că nu era suficient de bun.

În schimb a ajuns doamna Elena Udrea ministră, călare atât pe turismul rural cât şi pe cel urban, iar mai apoi chiar bi-ministră încălecând pentru puţin timp chiar şi mediul. Una este doamna Udrea.



Cu ministra noastră-n frunte… vorba lui Orwell.



Acum pricep şi eu, de ce unii oameni se visează cai.

Sobră ca doamna ministru nici că am văzut.



Şi lista miniştrilor superdotaţi ar putea continua.

Bunăoară, o altă doamnă vorbea numai şi numai la “prural”.



De aia a ajuns ministră.

La singular nu poţi ajunge decât cel mult primar la Sibiu. În spatele tău trebuie să stea partidul. La noi, partidul s-a defectat de plural. Avem un singur partid, iar partidul acesta răspunde prompt la ordinul şefului.

Oare ce mai reprezintă primarul Klaus Werner Iohannis pe lângă marile personalităţi Flutur, Berceanu, Plăcintă, Videanu, Eba, Sulfina şi alte plante agăţătoare ce cresc sau roiesc prin preajma palatului, cultivate cu grijă de mult prea iubitorul nostru de frumos.

Îl invidiez pe Iohannis Klaus pentru că nimeni până acum nu a băgat de seamă cât de corupt este.

Bunăoară, jurnaliştii au descoperit că acest om, a avut neobrăzarea să-şi parcheze maşina fix în faţa primărie.



Şi lista nelegiuirilor sale nu se opreşte aici, de unde trag concluzia că e bine să stai departe de ciolan.

Cum întinzi mâna, cum ţi se arată DNA-ul. Ba chiar şi presa. Aia independentă.

Aşa că, mă întorc şi eu la Goethe, şi mă întreb odată cu el, gândindu-mă la cei ce-l judecă pe Iohannis:

“Ce nebunie e să judeci pe alţii după tine însuţi.”


miercuri, 14 octombrie 2009

Partidul nuclear

ElZap

Partidul ăsta ar pute fi numit şi Partidul atomic, dacă în acest partid am găsi măcar câţiva nişte trepăduşi, care s-ar învârti cât de cât liber în jurul nucleului, cam cum o fac electronii ce se învârt ondulatoriu în jurul sâmburelui acela dur pe care l-a văzut sărmanul Schrödinger.

Cum însă electronii aceştia nici nu pot fi băgaţi în seamă, atunci când vor muşchii protonilor din centru, nici nu poate fi vorba de un partid atomic. Este drept că undeva prin acest nucleu ondulează câte o damă de moravuri uşoare, şi uneori chiar mai multe, dar asta nu ne dă dreptul să vorbim de partid atomic.

De ce m-ar speria pe mine un partid nuclear, în care toate treburile se fac şi se desfac, exclusiv în creuzetul de forţe din interiorul nucleului?

În primul rând mă sperie asemănarea acestui model atomic cu dictaturile. Astea cam totdeauna succed democraţiilor, în mod special celor înrudite cu cleptocraţiile intrate într-o derută vecină cu fisionarea.

În al doilea rând, mă îngrozeşte gândul că şi dictaturile astea sunt de mai multe feluri. Unele nici nu se gândesc să se oprească la suprimarea libertăţii de exprimare, libertate care nu prea-i interesează pe cei ce n-au ce exprima. S-ar putea să ne procopsim cu un dictator-hârciog. Apăi, ăsta nu-ţi lasă nici măcar un bob de grâu pentru tine, că are el pentru cine să adune.

Şi apoi, nucleul fiind o zonă cu o densitate de speriat, mă gândesc că pentru mine, un biet muritor de rând, modelul nuclear de partid este aproape etern. Odată ce m-am procopsit cu el, cu el pe cap mor, şi este aproape sigur că el va supravieţui chiar şi nepoţilor… nepoţilor noştri.

Până la urmă, tot grecii sunt vinovaţi. Dintre ăştia cei mai al dracului sunt Leucip, Democrit şi mai ales Epicur. Este drept că şi-au mai băgat coada pe-aici şi strămoşii noştri latini, ca de-alde Lucretius Carus.

Cred că de la Lucretius moştenim gena asta nenorocită. Păcat că n-am moştenit şi jena.

Aici ar putea fi vinovat însă Genghis Han, care a depus nişte ouă otrăvite pe-aici pe la noi.



marți, 13 octombrie 2009

BREAKING NEWS

ElZap

Aseară m-am pus pe citit.

Pe citit versuri de alea de-ale comuniştilor. Aş da-o pe versuri din astea ale economie de piaţă, dar astea nu-s. Mi-am zis să încep cu „Moartea căprioarei”, că de când „poeţii s-au prostit”, şi… s-au umflat, şi… au ajuns moşieri, şi… nimeni nu mai scrie „Moartea citeşte ziarul”. Pe vremuri de criză, până şi moarte a devenit analfabetă.

Este drept că nimeni nu mai citeşte nimic. Toată lumea scrie. Scrie numai din internet. Din referate, clopoţel, e-referate, e-doctorate, ş.a.m.d., ş.a.m.d., ş.a.m.d. Pe urmă lumea îşi dă examene, masterate, doctorate, … şi apoi ajunge ministru sau ministresă. Depinde doar de sex.

Aşadar, aseară încep cu primele versuri.

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.

Mesaj clar. Mă frec la ochi, mă apucă somnul, mă duc la culcare. Îmi ajunge cât am citit. Mesaj clar. Ca la meteo. Astăzi urmează să nu se întâmple nimic. Pot dormi liniştit.

Vremea însă, ca vremea. Nimic nu-i mai schimbător ca ea. Afară de femeie. Cu femeia e o altă poveste. Dimineaţa se porneşte Vântul. Văd eu că se îngroaşă gluma. Mai ceva ca la Rovine.

Dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelung
Şi loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător.

Pe la prânz şi ceva aud că a căzut… şi mă întorc din nou la „Moartea căprioarei”. Pe Labiş îl citesc mai ceva ca pe Nostradamus. Ăsta făcea profeţiile mai riguros decât răposatul Brucan. N’ aşa?

Scrie acolo aşa:

Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne!

Mare dreptate a avut autorul versurilor:

„Trăim în miezul unui ev aprins
Şi-i dăm a-nsufleţirii noastre vamă.
Cei ce nu ard dezlănţuit ca noi
În flăcările noastre se destramă.“

Păi dacă nu avea nici ăsta dreptate, ce dracu mâncam noi în seara asta? Aşa, măcar molfăim moţiunea. Moţiunea de cenzură sau de centură. Cam tot aia este.

După moţiunea asta o să fie altă moţiune, şi apoi alta şi tot aşa. Bine că îi văd pe aleşii noştri fericiţi. La vremuri noi tot noi. Dacă-i iei la puricat, cam toţi au fost marginalizaţi.

Singurii vinovaţi sunt cei din FDUS. Poate nu ştiţi ce este FDUS. Frontul Democraţie şi Unităţii Socialiste.

Mă uit ca tâmpul la ecranul televizorului. Fiecare latră în legea lui. Îmi trec prin minte nişte versuri.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Astea parcă sunt ale lui Eminescu. Păcat că l-au băgat la index şi pe ăsta.

Vax albina! Crema puca

ElZap


Cu democraţia asta dâmboviţeană am intrat cu oiştea-n gard. Noi orice-am face tot cu oiştea-n gard întrăm. Democraţia asta este a lor. Noi nici măcar nu ştim cine sunt ei.

Bunăoară, să-l luăm pe unul din miniştrii minune. Pe ministrul aeroplan în primul rând.

Ăsta da ministru! Un fel de om orchestră. Cânta la orice minister, mai ceva decât Agamiţă Dandanache. Şi ăsta o ţine tot cu “care familia mea de la patuzsopt în Cameră…”. Cântă în serie, dar este în stare să cânte şi în paralel. Acum dă un simultan. La transporturi şi la agricultură. La ambele cu normă întreagă, că nu-i fraier băietul să fie plătit cu jumătate de salariu.

Pe toate le face bine. Când se ocupă de agricultură este aerian. Când se îndeletniceşte cu avioanele o ia de-a dreptul pe arătură. Cu avioane cu tot.

El tot ce face, face temeinic. De exemplu pasajul Băneasa. Comuniştii au făcut unul în 34 de zile. El face unul mai mic, dar în 34 de luni. Treabă trainică. Nici nu-l termină în timpul ăsta. De ce l-ar termina. Păi dacă-l termină prea repede, ce să mai mulgă dumnealor.

Nici cu Pleaşcă nu avem a ne ruşina. El face cultură. Mă mir că n-a dublat şi agricultura. De ce n-am avea ministere conduse de câte doi miniştri, dacă tot avem miniştri care conduc două ministere.

Unii cârcotaşi îşi amintesc de Zăroni. Ce nedreptate pentru bietul ţăran din Nadasia. Cică ţăranul ăsta era de fapt un fel de chiabur. Culmea e că mai vorbea curent şi germana. Cu ai noştri să fim mulţumiţi că vorbesc curent limba maternă. O vorbesc corect doar din când în când.

Alţii spun că sub Pleaşcă, cultura s-a cam manelizat.

Parcă tot mai bine era cu ăl bătrân. Cu Milogu. Păi la cine v-aţi gândit?




Cât despre noua linie culturală, nu-mi rămâne decât să zic şi eu ca cel de mai sus: Vax albina.

luni, 12 octombrie 2009

Как тебя зовут?

ElZap

Ca să pot tăcea în linişte...
... îl las să cânte pe Doru.

Pe Doru Tufiş

Călina

...
Mirosea în drum a înserare
Şi a pâine caldă mărunţită-n mâini
Se oprea să ceară de mâncare
Pentru foamea asmuţită-n câini
...




Nataşa

...
Sunt un turist rătăcit
De unde sunt plecat cu drumul
Şi ce bagaje am avut
Nataşa se topeşte-n braţe
Şoptindu-mi "Как тебя зовут?"
...

duminică, 11 octombrie 2009

Două clipe de nostalgie cu Esenin

ElZap

"În albastre seri ţi se năzare
Gând pustiu, ce lacrimei dă val,
Că la crâşma-ntr-o-ncăierare
Mi s-a-nfipt în inima-un pumnal.
Mamă, nu-i nimic! Delirul fură
Gândul tău, ducându-l spre prăpăd.
Nu-s beţiv chiar în aşa măsură
Ca pierind, să nu te mai revăd."





sâmbătă, 10 octombrie 2009

Îţi mai aduci aminte Doamnă?

ElZap



Ce vremuri… Pe-atunci ne strângeam într-un sfârşit de săptămână. Parcă. Ne strângeam ca să ne spunem nimicuri. Printre ele se strecurau şi lucruri ce nu se uită uşor.
















MARCELA SAFTIUC - FIII LACRIMILOR TALE



Cristian Vasile - Aprinde O Tigara



SARITA MONTIEL - FUMANDO ESPERO



Tudor Gheorghe - Muge adanc un cerb in codru




Aşa era pe-atunci.
Restul e tăcere.

Pisica Dosia

ElZap


Ce ţi-e şi cu blogurile astea.

Ţi-ai făcut un blog? De îndată află toată lumea ce ai pe acasă, care ţi-e profesia, ocupaţia, ş.a.m.d. Dacă e cazul, lumea află şi dacă eşti însurat sau nu, cum o cheamă pe nevastă, şi dacă te-ai învrednicit să ai urmaşi. Ca la piaţă.

Aşa afli, bunăoară că un cunoscut scriitor, mai are pe acasă şi o pisică. Una pe care o cheamă Dosia.

Odată ce blogul s-a născut, e trendy ca un bun prieten să anunţe că tu ai blog.

Uite-aşa se cunosc oamenii între ei.

Nu ştiu de ce, dar vizitând un astfel de blog, mi-au trecut prin cap nişte versuri.

„Şi zicând acestea, ia o bardă-n mână,
Iute strânge-n juru-i armia română
Şi cu ea de-a valma, făr' să zăbovească,
Sfarmă şi respinge armia turcească.
Chiar şi Sinan-Paşa, plin de umilinţi,
A căzut în apă şi-a pierdut doi dinţi.

Iar Mihai Viteazul, după două ceasuri,
Nalţă-o mănăstire şi trei parastasuri!”


Na, că i-am făcut şi eu puţină reclamă lui Topârceanu.

Parcă avea el nevoie de reclama mea. Toată lumea ştie că el a scris parodii. Unele sunt chiar originale.

Din păcate Topârceanu nu şi-a făcut încă blog. Încă. Nu şi-a făcut nici Mihai Viteazul. Asta ca să afle toată suflarea.

Să se afle şi faptul că Viteazul a făcut trei parastasuri.

Acum, de ce m-am apucat eu să scriu despre această chestiune? Simplu, pentru că nu-mi trecea prin cap un alt subiect despre care aş avea voie să scriu, iar cele despre care n-am voie să scriu pot aştepta o vreme.

Oricum, subiectele din a doua categorie sunt cunoscute de toată lumea.

joi, 8 octombrie 2009

Axiome criminale

ElZap

S-ar putea să-i plictisesc pe aceia, care matematicieni fiind, s-au jucat pe uliţele ştiinţei cu Gödel, Peano, Zermelo sau Fraenkel, deşi din câte mi-a fost dat să aud, matematicienii sunt primii care sunt păcăliţi în Piaţa Obor, atunci când îşi cumpără pătrunjel.

Aşadar, ce este aia o axiomă?

Să zicem că cineva de încredere ne spune că la piaţă 1 kg de struguri se schimbă pe 2 kg de mere, iar 1 kg de mere se schimbă pe 2 kg de cartofi. Aste două afirmaţii ar fi grosso-modo, un fel de axiome. De aceste adevăruri n-are voie nimeni să se atingă. Ele sunt un fel de adevăruri săpate în piatră, scrise de ştim noi cine, care nu trebuie supărat în nici un fel. Altfel ne pârlim o eternitate la flacăra Gheenei.

Câte lucruri folositore nu putem deduce din aceste afirmaţii banale! Bunăoară, am putea socoti că, mergând la piaţă cu 1 kg de struguri, am putea să-l schimbăm pe 4 kg de cartofi, că pe 3 kg de mere putem lua fix 6 kg de cartofi, ş.a.m.d.

Bun. Şi ce-i cu aceste socoteli stupide? Stupide dar absolut riguroase, şi mai ales de nepus la îndoială. Ele sunt adevărate ca lumina soarelui. Mai presus de orice însă, toate aceste adevăruri absolute, decurg din cel două axiome. Ele ar forma, ceea ce denumim îndeobşte o teorie.

Acum, riscând să mă prăjesc puţin la Gheena deducţiei, ce se întâmplă dacă totuşi omul acela de încredere m-a minţit? Doar sunt atâţia oameni care mint în ziua de azi. Au fost la fel de mulţi şi în alte vremi.

Toată teoria mea cu cele 6 kg de cartofi pe care le-aş putea cumpăra pe cele 3 kg de mere, ş.a.m.d., se transformă în haos, într-o culegere de afirmaţii care ar putea fi la fel de bine false pe cât de bine ar putea fi adevărate. De regulă se observă că cel mai adesea ele sunt nişte minciuni gogonate, de care nu noi suntem vinovaţi, ci cel ce a formulat axiomele.

Mă apucă groaza numai la gândul că o întreagă piramidă a cunoaşterii, înălţată de generaţii de savanţi, artişti, etc., ar putea să nu fie nimic altceva decât o găunoasă construcţie de minciuni.

Ce s-ar întâmpla cu toate versurile, cu toate tablourile atârnate prin muzeele lumii, şi cu nenumăratele statui cioplite de sculptori renumiţi, dacă am afla că împăratul, regele sau generalul căruia i-au fost închinate, nu a fost decât un bicisnic măcinat de vicii, care a nimerit unde nu-i era locul şi a avut norocul, asemenea croitoraşului din poveste, să fie bâzâit de nişte muşte obraznice? Şapte dintr-o lovitură! Scurt.

Ce s-ar întâmpla dacă am afla într-o zi, că pe vremuri au existat nişte piramide, mult mai înalte decât o mie de case sau haremuri, care absolut din întâmplare le cântă lumea de mii şi mii de ani?

Ce s-ar întâmpla dacă am afla că războaiele, în care oamenii au fost târâţi ca să-şi arate vitejia, zelul şi credinţa faţă de un ideal, nu au fost decât nişte trepte, pe care nişte parveniţi au ajuns până la coroană? Câte cărţi scrise de altfel cu talent şi trudă, ar ajunge bune de împachetat nimicuri?

Ce s-ar întâmpla dacă am afla că revoluţiile, revoltele, răscoalele, răzmeriţele, cu toate spontane, au fost îndelung pregătite de cine trebuie spre folosul lui şi al unei găşti de descreieraţi? Morţii cu morţii. Ei au fost figuranţii unui spectacol macabru, al cărui text a fost scris de un autor sinistru ce va rămâne veşnic anonim. Din voia lui.

Ce s-ar întâmpla dacă…

Ceea ce urmează acestor puncte puse în şir, poate completa oricine.

Nu vedeţi că…?

„Nu vedeţi ca râsul vostru e în fiii voştri plâns,
Ca-i de vina cum ca neamul Cain încă nu s-a stâns?”

luni, 5 octombrie 2009

Bate vântul

ElZap


Mare furtună s-a iscat după ce doctorul a anunţat că sparge gaşca.

„Singura soluţie să fim băgaţi în seamă în aceste vremuri grele, este să le spargem gaşca.”

Parcă aşa a glăsuit doctorul.

Nici măcar n-a precizat doctorul de care gaşcă ar fi vorba, că vântul de libertate s-a înteţit şi el s-a transformat în vijelie, care vijelie a pus în mişcare toate frunzele uscate de realitate.

Omul care a pus moartea să citească ziarul, şi-a pus masca cu frunte încreţită şi cu privire atârnată-n pod, şi-a adunat tot vocabularul lui scatologic, şi a purces să contrapună forţa lui de sorginte eoliană, doctorului, care doctor se vrea la Cotroceni.

Treaba e că scremerea celui ce declara că vinul îl ştie pe de rost, mă duce cu gândul sârbului, la chiolhanul la care a mângâiat-o pe spate pe doamna domnului. Erau de ajuns, fie şi numai ochii lui bulbucaţi de poezie, ca lumea să se lămurească. Să se lămurească ce? Să se lămurească cine cu cine se adună. În gaşca pe care vrea s-o spargă doctorul, bănuiesc.

Acum fiindcă mă bate gândul aiurea, dau fuga să mi-l răsfoiesc. Acolo un alt deontolog de marcă, cu masca lui de Savonarola de Dâmboviţa, îl atacă vârtos pe amicul poporului, pe care-l foarfecă în bucăţi mici de ironii ieftine. Între cei doi jurnalişti se pare că există o veche empatie de Murfatlar.

Acum că e vorba de stihuri, mă duce gândul la Coşbuc.

„Sunt grei bătrânii de pornit,
Dar de-i porneşti, sunt grei de-oprit! “

Şi cum să-i porneşti altfel, decât amintindu-le că odată ca niciodată, unul din ei şi-a alintat ucenicul vrăjitor cu dulcea vorbă de prostănac.

Nu ştiu de ce, dar acum când văd cum merg lucrurile, îmi amintesc de versurile lui Eminescu.

„Îi pare că prin aer în noapte înstelată,
Călcând pe vârf de codri, pe-a apelor măriri,
Trecea cu barba albă - pe fruntea-ntunecată
Cununa cea de paie îi atârna uscată –
Moşneagul rege Lear.”


Să nu credeţi că cele spuse mai sus au ca scop să-l laude pe doctor. M-a dus gândul să pipăi puţin gaşca asta, care adună şi desparte oameni.

Cine se aseamănă se adună. În gaşcă, desigur.

Balanţa doctorului

ElZap

România electorală începe să semene de câteva ceasuri din ce în ce mai mult cu o balanţă ce se bălăbăne ameninţător între două incertitudini:

1. “pe ăsta îl ştim noi ce breaz este”;
2. “şi dacă tocmai ăsta e cel de care avem nevoie”.

Nu sunt naiv să cred că a apărut omul ideal, care este potrivit să ne conducă, dar nici nu sunt naiv să cred că cei care m-au minţit vor renunţa tocmai acum la minciună.

Dacă nu am dreptul să cred în spusele lui ca în nişte table ale legii, am obligaţia să ascult ce spune.

Pentru moment doar să-l ascult. Pe ceilalţi i-am ascultat. Ce a ieşit se vede.



Şi dacă ar fi să iau la puricat spusele lui, am textul spuselor lui.
Mai jos:


http://www.antena3.ro/pdf/discoprlanscandprez.pdf

duminică, 4 octombrie 2009

Temele de neacasă

ElZap

Cum a venit la conducerea bakanlâkuli instrucţiunii, vizirul cel scund şi rău de plisc s-a pus pe dat pe gură învăţăminte populiste, pentru a-i ameţi pe cei ce au probleme cu şcoala, dar folositori la băgat votul în urnă. Am uitat să vă spun că aici el lucrează doar cu jumătate de normă, că bănuiesc că nu îl moşteneşte pe Stahanov.

Aşa am aflat eu, că de acum încolo temele pentru acasă, nu se vor mai face acasă.

Nu-i vorbă, că exceptând ceea ce este de exceptat, nici până acum o mare parte din tineri nu-şi făceau temele pe acasă.

Cei de exceptat sunt excepţiile. Pe ăştia eu nu i-aş trimite la şcoală. De teamă să nu-i strice. Şcoala, desigur.

Cei mai bunişori, ca să mă iau după vorbele unei profesoare îngăduitoare, şi le făceau până mai ieri pe la cârciumă sau pe la cafenea. Cei mai slăbuţi nu şi le făceau deloc, că aşa e la modă în zilele noastre. Parcă nu poţi ajunge ministru, fără prea mult efort intelectual? Poţi. Lucrul este demonstrat.

Mai există şi categoria celor slabi, a tufelor de Veneţia, a bioxizilor de clei. O parte din ei, doar o mică parte, rămân fără şcoală. Unii, din categoria asta puturoasă, au succesuri, de ajung pe la Bruxelles şi fac cinste ţării care i-a trimis. Şi babacilor. Deh, prost să fii, noroc să ai. Aşa-i în viţă.

După cum s-a constatat, afară de o minoritate neglijabilă, toată lumea nu-şi făcea temele pentru acasă, până la pogorârea vizirului în mijlocul celor preocupaţi cu instrucţiunea. Aşa că, în înţelepciunea lui, pogorâtă pare-mi-se de mai sus, vizirul a hotărât să nu se mai facă deloc. Nici teme, şi în curând nici şcoală.

Om deştept şi receptiv la nou vizirul, nu ca generaţiile astea prăfuite care credeau că e musai să pricepi ceea ce ţi-a spus profesorul la şcoală. Să încerci să vezi dacă îţi iese aplicarea regulii de trei simplă, a derivatelor, nu doar să vorbeşti despre ele ca despre nemurirea sufletului.

M-am tot răsucit eu, încercând să pricep de unde i-a venit celui mic astă năstruşnică idee. Până la urmă m-am dumirit că ea nu poate origina, decât din marea înţelepciune a marelui conducător.

Păi, nu marele conducător este cel ce a stabilit că răul odată comis, el trebuie statuat ca lege?

Vede marele conducător că prin urbea lui ar fi niscaiva prostituate, hop şi el cu legalizarea prostituţiei. Tot e bine că nu a propus o lege cu obligativitatea ei.

Vede el că sunt unii care cultivă cânepă, în speranţa că vor descâlci niscaiva fire de tort, hop cu legalizarea drogurilor.

Mă aştept ca în viitor să vie legalizată şi hoţia, că doar avem hoţi cât încape. Doar n-o să-i lăsăm neintegraţi şi pe ăştia.

Nu a venit marele conducător la putere, ca să-i mântuiască pe cei păcătoşi dintre carele cel dintâi este el?

sâmbătă, 3 octombrie 2009

Bale

ElZap

Despre un câine aş vrea să vă povestesc acum. De fapt, aş vrea să vă vorbesc despre un soi cu totul aparte de câine. Un câine care nu merită titlul de prieten al omului.

Să nu credeţi cumva că sunt dintre aceia ce fac alergie la vederea oricărui căţel. Am pe undeva pe la ţară un amic canin, cu care mă înţeleg mai bine decât cu foştii mei colegi de clasă.

Ce om cumsecade e căţelul ăsta! Rareori mi-a fost dat să întâlnesc oameni mai cumsecade ca el.

Zilele trecute l-am înălţat la gradul de colonel, peste armata de cotcodăcitoare din curte, şi asta numai pentru că m-a scăpat de vizitele nedorite ale dihorilor care secerau în fiecare zi şi în fiecare noapte sărmanele zburătoare. Când îl recompensez cu de-ale gurii, în ochii lui sclipeşte o luminiţă ce nu seamănă nicidecum cu uitatul chiorâş al unor balaoacheşi, care cu un ochi privesc la pomana pe care le-o întinzi şi cu celălalt la buzunarul, prin care văd suta de lei mai ceva decât un aparat Roentgen.

Câinele pe care nu-l pot suporta deloc este de fapt o javră ordinară.

Niciodată nu mi-a fost de folos în vreun fel, dar nici altcuiva nu i-a fost folosit cumva, dovadă că nu-l suferă nimeni. În loc să-şi facă slujba de paznic al casei, el este primul care se înhăitează cu toţi puchinoşii de pe uliţele satului, ba chiar şi cu hămesiţii din satele vecine.

Ceea ce mă scârbeşte cel mai mult la acest patruped, este felul în care se poartă la vederea ciolanului de forma unei ştampile de vot, sau după caz a boţului de mămăligă rămasă de la masa de seară.

Este de-a dreptul respingător, să-l vezi cum îşi lasă balele pe mâinile mele. Şi ca şi cum asta n-ar fi de ajuns, ca un convingător bonus, uneori se ridică pe picioarele dindărăt şi-mi aplică o pată mucilaginoasă de bale, fix pe figură, de ai zice că ne cunoaştem de când lumea şi am fi stat toată vara împreună la crâşma din sat.

În balele astea de consistenţa flegmei, desluşesc tot felul de fraze, despre faptele bune pe care el le-ar fi dorit să le facă, dar n-a avut până acum prilejul, dar pe care cu siguranţă le va face după ce va înşfăca ciolanul, despre necazurile bătrânilor, a pensionarilor şi a văduvelor din curtea cărora fura el găini.

Când îl văd cum se gudură şi cum îşi deversează partitura schelălăitoare scrisă de nu ştiu cine, aş zice că nemernicul s-a născut fix pentru a mă sluji pe mine şi nu mă lasă inima să-l las nemâncat, aşa că bag în el mâncare ca într-un porc.

Măcar de-aş rămâne numai cu atâta pagubă. Nici vorbă însă. După ce a apucat ciolanul, după ce a ascuns în fundul curţii un munte de bunătăţi, javra devine arţăgoasă, mârâie, îmi face reproşuri cum că eu aş fi cam leneş, se repede să mă muşte. Javra nu mai e o javră ordinară. Javra este deja un şef. Ca javră şef, mă fură fără pic de ruşine.

Ce mai, m-am săturat de javra asta ordinară! Unde oi fi pus oare toroipanul? Ăla ce are forma unei ştampile de vot.

joi, 1 octombrie 2009

Ce şapte magnifici

ElZap

Suntem daţi dracului!

Nici noi nu credeam că suntem atât de capabili. Norocul nostru e cu Tartorul. El este cel ce crede. Nici dracul nu ştie în ce crede Întunecimea Sa. Poate nici nu crede. Nu crede, dar ne conduce la victorii. El e un fel de Ali Baba. Noi doar îl urmăm fără să zicem nici pâs. Fiţi liniştiţi! Ală micu’ ce se înalţă pe picioarele posterioare nu este periculos. El latră, dar de muşcat nu muşcă. Latră şi el după partitură, prompter sau ce găseşte Tartorul să-i pună înainte. Nu latră? Tartorul îi ia din faţă farfuria. La succesuri ne duce diavoliţa a mică.

Aşadar, capabili cum suntem noi, ne-a pus Tartorul să stăm călare pe două sau trei dregătorii.

Bunăoară, o femeie, mai ales dacă e blondă, s-ar putea ocupa de turism, dar şi de mediu. Deh, se zice că blondele sunt blonde, aşa că dacă le spui că o pot înlocui pe una ca Marie Curie, ele te cred. Zi-le blonde şi trage uşa! Se zice că o blondă sufla în ţeava de eşapament ca să-şi aducă maşina la forma dinainte de accident. Noroc cu alta, care i-a explicat că trebuie să ridice geamurile de la portieră. Aşa-i când pui două blonde într-una.

Dacă de pildă, de mâine te apucă o durere de cap, sau ai altă problemă de boală, te prezinţi degrabă la dregătoria economie, şi vice-versa. Ce să ne mai formalizăm. În harababura ce domneşte în împărăţia lui Tartor Împărat, ori te legi la cap, ori te apuci de montat macadam, ori ascuţi ovăz, tot aia e. Frecţie la un picior de lemn. Ne-a pus Dumnezeu bordura în cap, asta e.

Acum, e vorba de agricultură, mai precis la ce a rămas din ea, după ce pe tarlale au dat năvală cele mai frumoase buruieni. Ei, acu-i acu! Aici o să fie pus dregător cel mai bun dintre cei şapte magnifici. Cel ce le ştie pe toate. Acela care vroia să mute aeroportul Băneasa, tocmai unde a înţărcat mutu’ iapa, pe undeva pe la Alexeni. Bun. Acum i-a agăţat Tartorul un scaiete de coada lui stufoasă şi la trimis la arat. Acolo îi este locul potrivit, ar zice unii răutăcioşi, făcând trimitere la laptele de vacă pe care l-a supt în tinereţea lui timpurie.

Fals! Fals! Fals! Omul nu suge numai lapte. El suge tot, mai ceva decât Setilă. Pe unde trece el, se usucă până şi fluviile. Dar, ce-i al lui e al lui. El nu numai suge. El şi îngheaţă tot, de câte ori deschide gura. Mai ceva decât Gerilă. Mai nou, au început să dârdâie până şi trenurile. Dârdâie în aşa hal, că de dârdâit au ajuns să sară de pe şine, mai ceva ca pop-cornul de prin locurile pe unde şi-a făcu el o vizuină trăsnet.

Cel mic, şi rău de gură la ce-ar putea să se înhame. S-a înhămat el la instruirea tinerei generaţii. La cât s-a instruit ea şi până acum, iată ce-a ieşit.

Cândva mă îndoiam de virtuţile votului uninominal. Acum nu mă mai îndoiesc. La aşa tescovină, oferită cu generozitate alegătorilor , aşa clasă politică a ieşit. Punct.

Dac-o fi să fie aşa cum am zis mai sus, mă duc degrab la culcare. Poate când mă trezesc, aflu că a crăpat ştiu eu cine.

Sculaţi-mă numai dacă minunea se produce. Altfel lăsaţi-mă să dorm, chiar de-ar fi să dorm un veac.